11 mai 2015

Transvulcania

La inceputurile facerii concursul asta era cunoscut doar pe plan local si poate putin in Spania continentala. Doar cateva sute de atleti se incumetau pana aici si participau la cursa de pe vulcani. In urma cu vreo 4 ani International Skyrunning Federation se amesteca in organizare. Au fost invitate nume mari ale alergarii montane, un strop de marketing si oamenii astia au creat o legenda: Transvulcania.
La start cu baietii din Romania
Ar fi bagatelizant sa spui ca ar fi doar meritul unei federatii. Trebuie spus ca in Spania sau Franta sportul asta a devenit atat de popular si iubit incat uitandu-ma prin alte tari europene pot sa zic fara mari derapaje ca mai e foarte mult de munca pana la nivelul asta. Pe langa popularitatea in explozie din ultimii ani se adauga un peisaj de poveste, o clima deosebita si niste poteci pe creste, abisuri, plaje si paduri de pin care produc dependenta.


In ultimii 3-4 ani Transvulcania a devenit un fel de campionat mondial inoficial al alergarii montane. Partea de alergatori "din fata" sau "elitele" cum se mai spune, nu e nicaieri atat de numeroasa. Insula traieste evenimentul din plin, iubeste concursul, iar luna mai aduce profituri uriase din turism.
Foaie tehnica:
Distanta: 73km, 4500m+
Teren: peste 90% poteca, stanca, amestecata cu nisip si granulat vulcanic. Greu!
Meteo: la 6:00 la start cam 17-18 grade. Peste zi cald rau pana la 30 de grade.
Obligatoriu: frontala, lumina rosie, telefon, folie de supravietuire, 1L de lichid.
Despre La Palma ar fi de spus ca este un vulcan ridicat din Atlantic ajungand la peste 2400m altitudine. Turismul este dezvoltat insa se pastreaza un caracter traditional, nici pe departe ca in Baleare sau in insulele vecine. E liniste si pace, insula e un magnet pentru alergatori sau de iubitori de drumetie. Cei ce cauta party, shopping, figuri de litoral se afla in locul gresit.
Catre Desdeadas. E inca devreme si sunt odihnit
Din punct de vedere climatic insula e impartita in mai multe zone: in nord exista o padure tropicala cu aspect de jungla unde ploua mai des, in zona centrala sunt munti de peste 2000m iar partea sudica si vestica se remarca prin precipitatii extrem de reduse si mult soare. Citeam undeva ca plaja Tazacorte e cel mai insorit loc din Spania (!). Noi am avut sansa sa petrecem pe insula un concediu de neuitat de doua saptamani care ne-a placut enorm. Am zis ca trebuie neaparat revenit pentru Transvulcania si sa revedem peisajele de poveste. Zis si facut!

Concursul

Despre restul concediului o sa scriu un alt post si o sa pun link in josul paginii. Asa ca nu o mai lalai si trec la povestirea marelui eveniment.

In "ziua x" ma trezesc devreme. E ora 3 noaptea, müsli intra greu si trebuie sa ma concentrez sa nu uit nimic prin camera. Mancare, crema solara pe toate fetele, echipament, la 4 ne suim in masina si plecam catre Fuencaliente. Coloane de masini se formeza pe stramtul drum de munte, ajungem cu greu, gasim un loc de parcare si gata.

Faro de Fuencaliente (Km 0). La strat e atmosfera nebuneasca, in boxe urla AC/DC, alergatorii sunt nerabdatori, frontalele lumineaza din toate partile iar atlanticul se izbeste de stancile aflate la cativa metri de noi.
Coborare nebuneasca catre Refugio Pilar
Scuba nu poate sa intre in zona de start. Ne despartim in graba si ma indrept spre armata de alergatori. Sunt 1800 de starteri inregistrati si eu sunt printre ei. In prima linie vad elita iar in spatele lor o armata de frontale. In ultimele 20 de minute inaintea startului ii intalnesc pe cei 3 baietii de la Panda merge la Transvulcania cu care stau la povesti pana la marele moment.

Lista mea de echipament

La concursul asta a fost obligatoriu: un litru de apa, un buff, frontala, lumina rosie, telefon.. 

  • Papuci: Salomon SpeedCross 3 (alegere buna)
  • Ciorapi: eu folosesc Falke.
  • Pantaloni: Salomon (din aceia cu chilot/colant incorporat).
  • Tricouri: un tricou tehnic cu maneca scurta.
  • Geaca: nu am folosit decat 20 de minute la start. Era racoare.
  • Buff: l-am tinut pe cap ud toata ziua, fara el nu faceam nimic.
  • Rucsac: Salomon advanced skin 12. Super! Merge mai bine unul mai mic, de 5l.
  • Mancare: am avut la mine niste Corny cu banane. Am mancat doar 2buc. Eu nu manac geluri. Nu nu imi plac si in plus ma cam defecteaza la stomac.
  • Ceas: Garmin Fenix 3. 
  • Frontala: Silva Trailrunner II. Ochelari de soare.
La 6 punct se da startul. Cum era de asteptat, imbulzeala mare, se sta la coada.. Pe primii 2km fac 30 de minute. In cap incep sa se invarta cifrele. Pana la km23 sunt date 5 ore timp limita. Stres, in ritmul asta o sa fie complicat. Treptat treaba incepe sa se relaxeze, sarpele de frontale incepe sa se dilate. Urcam sustinut, pana la km 18 trebuie sa urcam1800m+...

Terenul e greu, nisip cu bob mare, un granulat vulcanic care arata ca niste bobite de sticla amestecate cu praf fin. Pe alocuri ma infund bine in nisip, in papuci se aduna pietricele. La km5 se face deja lumina si sting frontala. Patura de nisip ne stoarce pe toti de energie.

In Fuencaliente (Km 6), o micuta localitate deasupra farului, e primul punct de alimentare. Tot poporul e treaz si sta cu mic cu mare pe strada. Urlete, muzica, toata lumea incurajeaza cu frenezie alergatorii. O nebunie, tot satul e prezent desi abia se crapa de ziua.

Din sat intram abrupt in padurea de pini. Granulatul vulcanic se transforma pe alocuri in praf. Din stanga din ocean rasare soarele si se formeaza raze ireale in norul de praf printre ramurile pinilor. Ma opresc cateva secunde sa fac poze. Harsaitul nisipului ne inconjoara din toate partile, urcam agale in coloana si castigam altitudine.
Intalnirea cu Landau Running Company Team
Dupa vreo 2km de urcus agale ajung doi baieti de la Landau Running Team, Gerhard si Patrick. Fac schimb de impresii, niste poze si pornim mai departe. Mie imi par destul de storsi si pornesc mai in fata, nu mai avem contact.

Nu stiu daca a fost opera nisipului sau a turei de mtb cu Mihai si Sebi dar la punctul de alimetare Las Desdeadas (Km 18) imi dau seama ca o sa fac niste crampe. Le simt cum imi incearca cativa muschi pe picioare si mai e cale lunga pana la final. Nu sunt deloc obosit chiar ma simt bine, dar din cand in cand apare un mic fulger in niste muschi rebeli.

Pana aici am strans 1800m+ si urmeaza coborare spre urmatorul punct de alimentare cale de vreo 5km. Nori de praf si multi spanioli care isi dau drumul ca din pod pe potecile astea. In anumite portiuni ne dam ca pe derdelus pe granulatul vulcanic. E amuzant dar imi simt gleznele ca de otel.

Pe o poteca frumoasa care deseneaza serpentine printre pini ajung la Refugio Pilar (Km 23). Aici ma asteapta Scuba. Ritualul punctelor de alimentare se repeta mecanic: umplu cocoasa de apa, mananc un bocadillo, niste pepene, beau multa cola. Pana aici e totul OK, am facut 4 ore si am o ora de rezerva. Sau adunat 2000m+, cam jumate din total. Stau un pic la taclale cu Scuba,  ma plang un pic de crampe si trebuie sa pornesc mai departe.
Ajung la Refugio Pilar
Urmatoarea bucata e un forestier suit in creasta principala pe care se alearga tare. Incepe sa se faca cald. Soarele bate dinspre est si simt cum imi frige mana stanga, dreapa e mai ferita. Nu bate nici o briza, nu adie nici un pic de vant, totul pare nemiscat si e ca intr-un cuptor incins. Cu greu si cu icnituri ajung urmatorul punct de alimetare La Reventon (km31). La ritualul binestiut al punctelor de alimetare se adauga un element nou. Imi pun buff-ul pe cap si un nene imi toarna doua carafe mari de apa pe chelie. Fara posibilitatea asta de racorire a scafarliei aveam sanse mari sa imi explodeze neuronii.

Ma uit la lumea din jurul meu, toti par incercati de caldura. Inaintam pe o creasta frumoasa cu privelisti in craterul vulcanului si peste ocean. Incepe sa devina insuportabil de cald, se merge incet, pana la urmatorul punct de alimetare mai sunt 12,5km. Apar primele socuri, vad alergatori terminati care se opresc la umbra. Stiu ca la un ultra sa stai in loc e o mare greseala, asa ca continui fara sa ma opresc nici o clipa, merg fara nici un fel de pauza.

Intr-o mica sa un alergator a lesinat, suntem opriti pentru cateva momente. Un elicopter aterizeaza cu o precizie chirurgicala intre doi copaci unde eu nici sa parchez nu as fi fost in stare. Culege alergatorul lesinat si totul se sfarseste in 30 de secunde. Scenariu avea sa repete de mai multe ori, am auzit elicopterul destul de des cum se opreste in creasta.
Pe creasta catre Roque de los Muchachos
Pe la Pico de la Nieve (Km36) trecem pe langa un refugiu. Nu pricep toata spaniola care o aud insa imi dau seama ca alergatorii cer apa. Nu este apa de baut doar pentru turnat in cap. Imi torn si eu o carafa peste scafarlie si ponesc mai departe. Cam in zona asta m-au incercat niste ganduri de abandon. Extrem de cald, nici un fel de adiere de vant, alergatori lesinati, ganduri  negre. M-am gandit ca am investit mult prea mult timp si energie in pregatirea pentru concurs si ar fi stupid sa renunt. Nici nu se pune problema.

Pana la urmatorul punct de alimetare aveau sa fie vreo 3km in plus fata cum era dat pe fisa concursului. Asist la niste momente dramatice. Un spaniol il apostrofeaza pe un asistent medical de pe traseu pentru treaba asta si il roaga sa trimita un apel prin statie sa vina cineva cu niste sticle de apa. Morcov urias! Se termina apa, mai am vreo 3km pana la punctul de alimetare si am ramas pe uscat.

Incep sa imi simt gatul uscat ca iasca si ma ustura buzele de sete. Strig in gura mare in engleza sa imi dea cineva niste apa. Un spaniol imi ofera un pic de apa, nici el nu mai are cine stie ce dar ma scoate din buda. Ii multumesc frumos si ii spun ca m-a salvat. Cand ma uit pe numarul lui de concurs vad ca il cheama Jesus. Rad cu pofta si situatia asta amuzanta ma pune cumva pe picioare.

La Pico de la Cruz (Km46) sunt definitiv salvat de punctul de alimentare. Urmeaza ritualul cunoscut si plec in graba. Sunt usor confuz dar stiu ca pana sus pe ultimul varf avem 11 ore timp limita.

Urmeaza o creasta la fel de arida, fara umbra. Sunt in plin gol alpin pe aici nu mai e nici un pom ratacit. Trec pe langa observatorul astronomic, cupolele astea albe dau o aura de ireal locului. Mai urmeaza o sa adanca, o ultima urcare si gata am ajuns pe Roque de los Muchachos (Km51), cel mai inalt punct al insulei si finalul urcusului. Pana aici am facut 10 ore si vreo 20min, sunt in grafic. Apa pe chelie, apa in cocoasa, sanvish cu branza, multa cola si pornesc mai departe.

De la Roque vine coborarea secolului. Trebuie sa ajungem in vreo 18km pe malul Atlanticului. Asta inseama o coborare de 2500m pe pietris, bolovani, nisip. Crampele incep sa ma chinuie tot mai mult dar mi-am revenit complet cu psihicul si asta ma impinge catre ocean. Ma hotarasc sa nu ma fortez deloc ca sa nu imi blochez vreun muschi, cobor agale.

Pe coborare vad alti alergatori lesinati, vreo doua entorse nasoale... ma doare stomacul numai cand ma uit la ei. Respect pentru echipele de doctori, au avut azi de munca ca la un razboi. La final aveam sa aflu ca 400 de alergatori din 1800 au abandonat din diverse motive.

Candva auzisem ca Transvulcania e unul din concursurile cu cota cea mai mare de abandon, insa nu am dat prea multa importanta. De fapt printr-un dram de inconstienta nu am pus mare pret pe informatiile ca este unul dintre ultra-urile cele mai grele din Europa. Aveam sa aflu pe propria piele. La o limonada pe malul oceanului, o zi mai tarziu, Patrick mi-a spus ca el gaseste TransAlpineRun ca fiind "Kindergeburtstag" prin comparatie...

Continui sa cobor ca un melc turbat, din fericire pierd rapid altitudine si reapar pini care mai ofera cate un petec de umbra. La fel ca la ultimul ultra din martie sunt depasit de sute de oameni pe coborare. Nu am ce sa fac, trebuie sa merg incet altfel sunt sigur ca nu am sanse sa ajung la final. Acum cand mai e atat de putin ar fi chiar stupid sa trebuiasca sa renunt din pricina vreunui muschi.
Aici e realul kilometru vertical. Puerto de Tazacorte
Cam pe la mijlocul coborarii ajung la El Time (Km 62) si zabovesc cateva minute. Schimb ciorapii cu unii proaspeti carati in rucsac. Nu stiu daca a avut vreun efect benefic, cred ca doar la mine in cap mi-a oferit un sentiment de prospetime si siguranta. Dupa niste cola rece cu gheata si ceva de mancare plec mai departe catre ocean.

Ultimii 500m diferenta de nivel sunt parca fara capat. Pe o poteca de piatra seaca ma tarai catre ultimul punct de alimetare. Soarele incepe sa se scufunde in ocean si cu greu ajung la Puerto de Tazacorte (Km69) cu un sentiment de izbavire. Am o ora sub timpul limita, exact cat mi-am propus iar de aici mai sunt 4,5km in mare parte in urcare pe care stiu 100% ca ii pot absolvi. A fost unul din putinele momente de cand m-am apucat de alergat cand efectiv am fost fericit ca trebuie sa urc 300m diferenta de nivel. Un vis dupa intreaga coborare.

In puctul de alimetare nu imi mai torn apa in cap, soarele a apus si incepe sa fie mai racoare. Scot frontala din rucsac si pornesc printr-un fel de canion, o albie uscata de rau. Bolovani, pietris si din nou nisip. Urcusul e abrupt, pe un drum pietruit dar dar ma face fericit, mai sunt vreo 2 km. Candva intram in Los Llanos(Km73,3) pe o strada dreapta cu multi spectatori. E aproape 10 seara si e o atmosfera de sarbatoare. Fiecare alergator e luat in primire de urale de parca ar fi fost batalia pentru podium: Venga! Campeon! Vammmmoooosss!... sunt mut de uimire si vad in departare portalul de final. Muzica rasuna tot mai tare, vad cronometrul si gata! Am reusit! Sunt FINISHER!!!!
Final fericit
O fata imi pune o medalie la gat, primesc tricoul mult-ravnit si plec cu Scuba catre masina. Pe baietii din Romania nu i-am mai vazut in nebunia de la final ii felicit din toata inima sper ca au ajuns cu bine, sanatosi la final. Doi dintre ei m-au depasit pe coborarea de la Roque si pareau de neoprit. Felicitari!

 Bine de stiut. Outro.
  • Atmosfera e legendara. Toata floarea trailrunning-ului e adunata pe 20kmp. E ca si cum la campionatul mondial de fotbal ai locui in acelasi hotel cu nationala.
  • Ce m-a scos din minti la concursul asta a fost site-ul oficial. Inscrierea e un fel de epopee informatica. Inarmati-va cu rabdare.
  • Transportul e inclus. Exista autobuze care duc alergatorii la start. 
  • La punctele de alimetare se gasesc: Powerade, apa, banane, pepene, fructe uscate, geluri, batoane, senvisuri iar la final macaroane. Putine chestii sarate.
  • Pe varful principal Roque de los Muchachos se poate lasa echipament, de ex. bete, trebuie sa aiba o eticheta si se pot recupera la finish.
  • Frontala trebuie sa fie in rucsac pana la final.
  • Crema solara e extrem de importanta. Soare naucitor!
  • Nu stiu detalii cum se ajunge aici din Romania. pe mine m-a costat un sejur de 7 zile cu zbor inclus de la Frankfurt 500€.
Acum ca am terminat de scris postul stau pe terasa si admir un apus memorabil in Atlantic. Ma gandesc la un pahar de vin ca in urma cu doua zile il vazusem pe Luis Alberto Hernandez sau pe Emelie Fortsberg in carne si oase. Pe Anna Frost chiar am pus mana, caci am facut o poza cu ea. Pareau oameni nu zei, cu un fizic normal si nicidecum niste extraterestrii. Nu inteleg cum poti termina cursa asta in mai putin de 7 ore... imi pare de neimaginat. Dar pana la urma nu trebuie sa pricepem chiar totul, ar fi plictisitor si nu ar mai exista legende.
Multa prominenta in La Palma. Anna Frost
Am mai pus pe net:

Toate povestile noastre din La Palma:

Concediu in 2013
Concediu in 2015
Pentru planificare de concediu, avioane, cazare, plimbari, alergari si drumetie pe langa internet am folosit doua carti extrem de utile:
  • La Palma, Reise-Taschenbuch, editura Dumont (ISBN 978-3-7701-7306-8). Are si o harta pliabila foarte buna a insulei.
  • La Palma, Die schönsten Küsten- und Bergwanderungen, editura Rother (ISBN 978-3-7633-4246-4). Cred ca e cel mai bun ghid de drumetie. Folosit si pentru alergat.
  • Site oficial al evenimentului sportiv: http://www.transvulcania.com

Salutare si mult spor(t)!