9 octombrie 2013

Isla Bonita - Ruta de los Volcanes

In ghidul nostru de drumetie tura asta e descrisa ca "turul de parada al insulei". Adica, intr-un top al celor mai faine drumetii de pe insula asta ar fi numarul unu. E vorba de o drumetie care porneste aproape in centrul insulei si coboara printre vulcani pe creasta principala pana la tarmul Atlanticului. Pe acelasi traseu, dar in sens invers, se alearga si primii 25km din Transvulcania.
Spectacol pe creasta vulcanului
Bineinteles ca acelasi traseu l-am pus pe lista de alergare dar mai intai o sa il parcugem in tihna sa admiram peisajul vulcanic, sa facem poze, sa uitam de griji si sa ne simtim cu adevarat in vacanta. Alergarea are sa urmeze in zilele urmatoare, cu tolba plina de drumetie, plaja si cultura locala.

Dimineata ne trezim in coordonare perfecta cu rasaritul. Avem o terasa gigantica de unde vedem pana departe spre Teneriffa. In perioada asta a anului soarele rasare la ora locala 8 si apune la 20. Insula fiind micuta ne organizam in asa fel incat sa prindem ambele spectacole cu bilete in primul rand. Adica rasaritul in fata unui mic dejun copios pe terasa noastra "regala" iar apusul in fata unui pahar de vin local, pe o terasa din portul de pe partea de vest a insulei.
Scuba urcand catre Vf. Desdeada
Micutul nostru citroen icneste din toate saibele si urca din nou catre creasta principala. Trecem printr-un tunel si aparem in plin soare pe partea vestica. De aici mai urcam 8km niste serpentine stranse pana la Refugiul Pilar. Refugiul asta se afla chiar in creasta, intr-o zona impadurita cu pini gigantici si e unul din locurile preferate de localnici pentru un gratarel sau un picnic mai ales la sfarsit de saptamana.

De la refugiu pornim in drumetie, abandonam citroenul si urcam la pas prin padurea de pini pana iesim in creasta principala. Inca de la inceput ai senzatia ca esti pe alta planeta. Culorile sunt atat de diferite si de izbitoare, incredibil. Solul e negru, rosu sau cenusiu punctat din cand in cand de stanci negre. Pinii sunt de un verde crud izbitor iar cerul si oceanul sunt albastre de te dor ochii. Mi-am adus aminte de Sebi care spunea, referitor la papucii mei de alergat, ca pana si el a auzit ca verde si albastru nu se asorteaza :))) pe insula asta chiar se asorteaza tare de tot. Am stiut intotdeauna ca designerii astia cu moda lor sunt doar niste ciuri-buri.
Trail porn 100% - de abia astept sa alerg pe aici!
Prima ora din drumetie urcam catre varful Deseada pana sus in ceruri la 1932m. Nu pare cine stie ce, dar pep o insula e mult ca dracu, ai senzatia ca nu se mai termina. Poteca e foarte bine intretinuta si extrem de bine marcata. Pe marginea ei s-au pus bolovani mari de tuf vulcanic si e aproape imposbil sa te ratacesti. Pe alocuri solul e foarte nisipos si face urcarea sa fie destul de grea. Pe coborarai insa e un deliciu si te simti ca pe un derdelus. Sunt tare curios cum o sa ma simt pe aici la alergat.

Din cel mai inalt punct al drumetiei vedem o mare parte din Canare. Catre sud-est Tenerifa cu Teide cel imposibil de confundat; iar catre sud-vest El Hierro si La Gomera. In timpul asta o mare de nori ne insoteste in permanenta la est de creasta si soarele e foarte puternic, Scuba foloste un tricou pe post de acoperis. Eu ca de obicei, mi-am uitat cam toate lucrurile utile in masina. Ne miscam in reluare prin campuri de cenusa vulcanica si pini gigantici. Senzatia de astronaut insetat se mentine.
Singur cuc, dar bine infipt
Undeva pe la jumatea turei am facut o pauza mai lunga. Poze, ceva de mancare, un pic de umbra si pornim mai departe. Incet incepem sa coboram si ne apropiem de plafonul de nori de pe partea estica a crestei. Urmeaza o coborare lunga si abrupta printr-o padure de pini. Intrati sau mai bine zis coborati in nori, inaintam printr-o ceata laptoasa. Pinii strag apa pe acele lor lungi, sub ei parca ploua de-a binelea. Senzatia asta de mers prin lapte mai tine aproape o jumate de ora pana ajungem sub plafonul de nori si ne apropiem de Fuencaliente.

Treptat incepem sa zarim campuri terasate cu vita de vie, avocado sau mango si intram pe un drumeag mai lat care ne scoate in sat in apropierea terenului de sport. Reperam rapid o crasma si ne proptim in scaune pentru o cafea si ceva de mancare. Sunca si branza din sandvisul asta are un gust demential dupa 5 ore de umblat pe creste. In birt o familie de pensionari belgieni si vreo cinci localnici la un joc de carti.
Coboram ca la nebuni
La 100m de birt e o statie de autobuz si de taxi. Trebuie sa ne recuperam micutul citroen si asta se poate doar cu un taxi. Autobuzul nu urca pana acolo. Imi iau inima in dinti si sun la taxi. In dispecerat tipul de la telefon ma face sah-mat, sunt sigur ca nu intelege nimic din ce ii spun si repeta la infinit: 20 de minute, 20 de minute. Sunt sigur ca nu a inteles unde suntem si ce vrem. Am incercat si in spaniola mea de balta dar nu cred ca functioneaza.

Cele 20 de minute trec cam de doua ori si in zare nu se vede nici un taxi. Deci e clar, nu a inteles nimic. Mai bem o cola, o mai lalaim pe aici si din piatra seaca opreste un mos langa noi cu un taxi cat toate zilele, de vreo 10 persoane asa care ne suie in masina si ne promite sa ne duca la Pilar dupa ce mai rezolva el niste treburi.
Intram in nori in apropiere de Fuencaliente
A urmat peste o ora de mers cu masina si ascultat povestiri si muzica din Canare. Am inteles asa vreo 30 la suta din povestile mosului. Pe scurt: opt nepoti, sofer de camion o viata intreaga (asta repetat cam de 15 ori), soseaua e periculoasa, Germania e o tara foarte faina. Intr-un final am ajuns la refugiu, am platit si ne-am despartit prieteni la catarama.

Noi am mai facut un stop de un "tapas", am planificat urmatoarea drumetie si am cazut lati in scaunele terasei cu vedere la Atlantic...

Toate pozele aici...povestea continua.