17 aprilie 2012

Grand Canyon


Despre Parcul National Grand Canyon a auzit toata lumea, e un monstru care trebuie vazut. Eu am condus din Death Valley doua zile cu un stop de o noapte in Las Vegas sa ajung pe marginea canionului. Despre Las Vegas nu o sa povestesc prea multe ca nu a fost genul meu de oras. Pe scurt: o strada principala cu cazinouri si crasme unde lumea vina sa uite de toate sau la jocuri de noroc. Interesant totusi de vazut mai ales noaptea, impresionant prin risipa de lumina.

Din Las Vegas am pornit pe autostrada directia Arizona cat am vazut cu ochii, la inceput prin desert apoi prin paduri de conifere si platouri intinse punctate din cand in cand de varfuri inzapezite. Dupa vreo 7-8h de condus am ajuns in buza sudica din Grand Canyon.
Primul contact
Prima senzatie e coplesitoare, ramai un pic fara aer din cauza dimensiunilor. Iti trebuie un pic de orientare si un ghid de calatorie bun sa te prinzi repede ce ai de vazut pe aici fara sa pierzi vremea. Paleta de activitati e foarte mare, in primul rand trebuie sa te hotarasti pe ce parte a canionului incepi explorarea: versantul sudic sau nordic. Pe cel nordic e mult mai putina lume, dar distantele sunt si ele mult mai mari iar facilitatile pentru turisti mult mai putine. Eu am ales versantul sudic caci pentru Grand Canyon nu am alocat decat doua zile: o zi pentru vizita de tip american, adica mers cu masina si vazut cat mai multe puncte interesante iar pentru a doua zi am ales sa fac o drumetie pana jos la rau si inapoi.

In afara de ce am ales eu poti face o multime de alte lucruri aici: catarare, rafting, drumetie cat cuprinde, poti zbura cu elicopterul prin canion pentru vreo 100 de marafeti si multe alte chestii. Toate informatiile se gasesc pe net sau in holul fiecarui motel de aici, camping sau in centrul de informare turistic. Intrarea in parc costa 25dolari/masina/7 zile. La cazare trebuie cercetat din timp, preturile sunt relativ piperate. Pentru campare jos la rau trebuie sa faci o rezervare la administratia parcului cu vreo 3 luni inainte !!
Imagine din westernurile copilariei
In prima zi am ales sa vad pe indelete versantul sudic al canionului. Pe buza lui, americanii au construit o sosea cu parcare la fiecare punct interesant. Lumea conduce cativa kilometrii se opreste in parcare, face niste poze si merge mai departe spre urmatorul punct. La unele din punctele interesante se gasesc magazine de suveniruri, muzee, restaurante, etc. Traseul se poate face si pe jos, fiind amenajat si un traseu de drumetie sau cu un autobuz al parcului national.

Imaginile sunt gigantice, dar numai din buza canionului. In rest te afli pe un podis intins si drept acoperit cu paduri de conifere la vreo 2300 de metri altitudine. In zonele mai umbroase sau prin padure e inca zapada. Padurea e si foarte interesanta prin vegetatie si e plina de animale, poti vedea elani la tot pasul, cerbi si cu foarte mult noroc lei de munte.
La pascut pe versantul sudic
Prima zi a trecut foarte repede, seara am petrecut-o prin fast-fooduri prezente chiar si aici in parcul national si am inceput sa fac calculele pentru ziua de drumetie. Una din cele mai tari chestii care se pot face pe aici in materie de drumetie este sa mergi pana jos la raul Colorado si sa te intorci inapoi sau sa urci in partea opusa a conionului pe versantul nordic. Sa faci treaba asta intr-o singura zi e cam interzis sau cel putin nu e deloc recomandat. E vorba de vreo 26km si o diferenta de niveln de aproximativ 2700m (coborare+urcare).

Problema nu o reprezinta cifrele astea, care pentru un om obisnuit cu mersul pe munte nu ar fi ceva extraordinar, partea proasta e microclimatul de aici. Daca la buza canionului de afli la peste 2000m altitudine cu temperaturi placute spre racoroase si zapada in cazul meu, jos la rau esti intr-un cuptor, diferenta de temperatura poate sa fie chiar extrem de mare mai ales in lunile de vara.
Interesat de ceva de-ale gurii
 Pentru ca inca nu a dat caldura cea mare, temperaturile inca sunt suportabile, mi-am propus sa incerc tura asta pana la rau si inapoi. Exista multe variante, le gasiti pe net pe toate, eu am ales poteca numita Bright Angel Trail, cu o parcare in locul de start, cam printre cele mai scurte variante. Exista si poteci mai lungi si mai domoale dar pentru astea trebuie sa te scoli cu noaptea in cap. Mie mi-e lene si trezitul dis de dimineata mai ales in concediu nu imi provoaca nici o satisfactie.

Pe la 8:30 am parcat masina, inca era loc destul, la ore mai tarzii e lume aici ca la Disneyland. Cam jumatate din populatia Chinei, Japoniei si Americii isi face poze cool in buza canionului. Daca cobori mai mult de jumatate de ora pe poteca esti cam singur. Poteca in sine nu e deloc dificila, poti merge chiar si cu papuci de sport pe aici, in partea superioara erau insa pasaje lungi de zapada si gheata. Eu am avut la mine bocancii scurti de trekking.
Am coborat pana in fundul lumii. Undeva Pe langa punctul numit Indian Garten, am dat pentru prima oara de apa. Aici sunt izvoare puternice care se mentin si vara, banci sa te odihnesti si un pic de umbra. Tot de aici climatul si vegetatia se schimba complet, totul devine desertic si e lumea cacteelor. Urmeaza o sectiune de chei spectaculoasa si apoi o noua coborare extrem de lunga care nu se mai termina. Ma intrebam deja daca mai are rost sa ajung azi la rau avand in vedere ca aveam atat de mult de urcat inapoi si eram deja cam moale in genunchi.

Ca norocul din sens invers a venit o grupa de turisti care mi-a spus zambind ca sunt aproape la rau, pana acolo mai sunt vreo 15minute. Coool! am reaprins motoarele si cateva minute mai tarziu eram cu picioarele in Colorado! Aici am stat vreme de jumatate de ceas, am facut niste poze, am mancat.
Colorado River -- am facut-o si pe asta
Cu parere de rau m-am despartit de Colorado, caci locul imbia la somn, o plaja lunga cu nisip fin, iar apa raului clara si racoroasa. A urmat apoi intreg urcusul, cu mici pauze de baut apa in rest tot la deal pana m-am plictisit si mi-au amortit toti muschii. Pana la urma am ajuns din nou in buza canionului printre armatele de fotografi de aici, m-am cinstit cu o bere rece si ceva de mancare si am pornit spre motel.

Toata tura e destul de grea, pentru cei fara un antrenament serios in spate nu o recomand. Am vazut niste domnisoare plangand la intorcere din cauza epuizarii si fusesera doar pana la Indian Garten, cam la mijocul traseului. Din cauza asta rangerii de aici nu se plictisesc niciodata, mai ales in lunile de vara au interventii cam in fiecare zi. Am vazut si un afis, ce anunta ca vara trecuta, o alergatoare de maraton din cauza caldurii si a oboselii a murit incercand sa ajunga intr-o singura zi de pe un versant pe altul al canionului. Eu am avut noroc, in martie temperaturile sunt suportabile, jos la rau nu erau mai mult de 28 de grade, in lunile de vara nu m-as incumeta.

Mai multe poze din Grand Canyon: click aici!

Alte plimbari si drumetii cu ocazia asta prin SUA: