30 octombrie 2017

Pfälzer Weinsteig 100 Meilen Ultratrail

De 4 ani are loc la mijloc de octombrie in Pfälzerwald un concurs de trail de 100 de mile. Tipul asta de eveniment, pentru cei mai tacaniti dintre alergatori, e destul de rar prin Germania si cam prin toata Europa fiind o disciplina pur americana dar in plin expansiune. Am auzit de curand de un eveniment de 100 de mile in Apuseni dar nu cunosc detalii.

Weinsteig e o alergare la care se ajunge pe baza de invitatie. Organizatorii Christine si Günter Bruhn invita participantii dupa o runda de depunere a cv-urilor (sic!). Oamenii sunt bine intentionati si vor sa se asigure ca au o cota mare de finisheri. Cu toate astea cota de finish e sub 50% cea ce spune multe despre greutatea concursului. Iar daca te uiti la profilele starterilor iti raman gandurile in loc: UTMB si alti monstrii de 100 de mile, Deutschlandlauf, Spartathlon, TransGrandCanaria si cam tot ce e mai dur prin Europa. In principiu lume cu foarte multa experienta printre care eu m-am simtit ca un prescolar. Motiv intemeiat sa iti crape inima de mandrie la linia de start.

Intro. (pre)Istoria

Acum un an am incercat pentru prima oara sa parcurg 100 de mile. Am particpat la editia de anul trecut si am renuntat undeva pe la KM 120 fiind epuizat. Nu mai lungesc macaroana, povestea din 2016 si cum s-au desfasurat evenimentele am scris-o acum un an.
6:55 - 5 minute pana la strat.
 Acum vreo 3 ani mi-am propus sa parcurg 100 de mile pana voi implinii 40 de ani. O idee oarecum nebuneasca care mi-a preocupat doi ani de alergat prin padurile patriei. Prea mult timp nu mai ramanea la dispozitie, anul asta o sa implinesc 39 iar clepsidra continua sa curga incet fara pauze. Sansa de a mai participa o data la Weinsteig m-a ajutat foarte mult pentru ca e chiar regiunea unde mi-am petrecut majoritatea timpului liber din ultimii ani.

Startul si prima jumatate

KM 0 este 6:45. Mai e un sfert de ceas pana la start. Imi e frig. Lumea incearca sa isi stapaneasca emotiile si tensiunea concursului. In cap se amesteca tot felul de ganduri si imagini: antrenamentele de peste vara, filmul concursului din 2016, regretele de dupa cursa si multe altele. 

Nu e emotia aia de tip examen, de prima oara cand faci o chestie. E un fel de teama amestecata cu respect pentru distanta asta uriasa si o frica ascunsa ca in urmatoarele 24-34 de ore se poate intampla orice. Poti sa treci linia de sosire fericit, poti sa renunti de epuizare, poti sa te accidentezi, poate sa iti joace vreun muschi vreo festa, orice.

Glumim anemic si parca de abia asteptam sa pornim o data. Ceva muzica la start "...weit, weit, weg..."  10, 9, 8, 7 ....2, 1 Start! Pornim incet catre padure, printre randuri de vie culese, cu frontalele pornite si plini de speranta.
Pe la 8 s-a facut lumina. In campia Rinului e ceata.
Dupa 2-3km mi-am dat seama ca o sa fie cald. E putin dupa 7 si deja sunt la tricou, caldura amestecata cu racoarea padurii, numai bine de alergat. In dreapta departe in campia Rinului rasare soarele. Un disc urias rosu se ridica incet la orizont, lumina cade piezis ca in octombrie si totul e invaluit intr-o aura rosie. Mi-am adus aminte de filmele cu submarine si de startul de la Transvulcania.

Primul punct de alimentare e la KM 24 - Burg Landeck. Fac prima pauza, mananc bine imi incarc sticlele cu apa si pornesc mai departe. Sunt cu 5minute mai incet ca anul trecut. Intre timp s-a facut cald. E incredibil ce vreme am prins pentru mijloc de octombrie. La pranz sunt peste 25 de grade.

Intr-o mica localitate pierd un pic poteca dar ma redresez rapid. Fata de anul trecut cand am avut la mine un etrex, de data asta am pus track-ul pe telefon in appul OSMand+. Telefonul e un S7 relativ nou, bateria e inca tanara si senzorul gps merge traznet. M-am redresat de fiecare data foarte repede.
Echipametul folosit:
  • tricou tehnic al echipei
  • manecute, caciula, buff, manusi
  • geaca de ploaie (Salomon Bonatti)
  • pantaloni: Salomon Slab, scurti cu colant incorporat.
  • papuci Salomon Slab Wings 8 + ciorapi Falke (schimbati de 2 ori)
  • rucsac: Salomon Advanced Skin de 5l.
  • frontala: Silva Trailrunner II.
  • ceas: Garmin Fenix 3 (reincarcat pe parcurs de 2 ori)
  • mancare: am avut la mine niste batoane. Puncte de alimetare bine dotate.
  • alte chestii: profilul traseului, telefon, 1l apa, bete Black Diamond (folosite pe tot traseul).
Dupa orele pranzului ajung la KM 56 - Dernbacher Haus. Asta e al doilea punct de alimentare amenajat intr-o cabana. Cu un ochi pe ceas imi dau sema ca pana la cut-off-ul de aici mai sunt peste 2 ore. Sunt cu vreo 25 de minute mai incet facata de anul trecut. Mananc ca un apucat, asta e semn bun. Pita cu untura, prajituri, branza, cola, apa.
Intrare in Dernbacher Haus - KM56
De aici mai sunt vreo 7 km pana sus pe Orensfels. Un varf de unde se vede departe in Franta. Ma simt foarte bine si maresc un  pic pasul, trec de o cabana, inca un castel, cobor pe o poteca domoala si ajung la Drei Buchen. Aici ma astepta Michael cu familia si Lisa. Beau un suc cu ei si pornesc mai departe.

Desi imi propusesem sa nu mai fac echipa cu cineva sa nu cumva sa ma fortez pe parcurs am facut din nou echipa cu Gerhard. Pana la jumatatea cursei nu am alergat impreuna dar am avut cam acelasi ritm. Ba ma depasea el, ba eu, asa ca ne-am hotarat sa ramanem impreuna sa mai povestim. Aveam sa parcurgem a doua parte a concursului in echipa.
Om insetat
Intre timp s-a facut noapte, am aprins frontalele si ne miscam mai incet. Ne mai pierdem de vreo doua ori scurt dar ramanem in poteca si ne apropiem de mijlocul cursei. Pe la orele 21 ajungem la KM 84 - Wappenschmiede. Asta e poate cel mai important punct de alimentare de pe traseu. Aici imi schimb toate hainele, ciorapii, papucii. Imi iau pantaloni lungi pentru noapte, un tricou cu maneca lunga iar in rucsac indes o geaca mai groasa.  

Noaptea, agonia si a doua jumatate

Daca tot anul nu am facut nici o batatura la picioare de data asta am niste chestii care arata dubios. Ma rog, sper sa nu se mareasca prea mult, manac bine, beau niste sucuri si plec mai departe. Michael si familia ma anunta ca ne vedem sus pe Vf. Kalmit unde ei pot ajunge rapid cu masina.

De aici urc la frontala vreo 500m+ in ritm de melc pana sus pe varf. Poteca o stiu ca pe buzunarul de la geaca. Am alergat pe muntele asta de zeci poate o suta de ori. Ma simt bine si in scurt timp sunt sus pe varf. Mai stau un minut-doua la povesti cu Michael si ne despartim pana maine dimineata. Ei merg acasa sa se culce si ne vedem maine dimineata la KM 128. Din spate vine si Gerhard si pornim mai departe.
Cu Gerhard urcand Varful Peterskopf
La lumina frontalei si cu 100 de km la bord lucrurile incep sa arate un pic diferit. Oboseala incepe sa se remarce. La mine primul semn e ca nu mai am chef sa vorbesc germana. Sunt obosit si simt ca tradusul imi joaca in creier feste si ma oboseste si mai tare. Imi bag castile in urechi si incerc sa ascult ceva podcast. Nu prea merge, sunt intr-o cadere de forma si nu prea mai pot procesa mare lucru, ba mai mult vocile alea molcome ma adorm.

E trecut bine de miezul noptii si undeva dupa Kalmit pe coborarea catre Neustadt vedem o frontala care vine in sens invers. Suntem si noi si el iritati. El e convins ca noi ne-am ratacit si mergem in sens invers iar noi incercam cu toate mijloacele sa il convingem ca el merge in directia gresita. Argumentele noastre de "localnici" castiga. Pornim in trei catre Neustadt.

E tarziu in noapte, poate orele 2, intram in punctul de alimetare KM 105 - Neustadt. E cald si bine, e un garaj incalzit cu gaz, au supa fierbinte, ceai, mancare si oameni cu inima de ciocolata. Toti sunt ultramaratonisti si stiu exact cum te simti si ce iti trebuie. Mancam bine, ne punem pe niste scaune iar Gerhard atipeste un sfert de ora pana incepe sa sforaie cu putere.
Km128 - Imi schimb ciorapii si papucii
Anul trecut eram mult mai obosit, cred ca am avut aici primele indoieli ca pot termina cursa. De data asta sunt foarte hotarat si mult mai stapan pe situatie. La plecare e frig, luam gecile pe noi si urcam intr-o ceasa deasa catre Varful Weinbiet. Sus pe varf trec de locul in care m-am hotarat anul trecut sa renunt. Sarbatorim scurt varful cu niste jeleuri si pornim la vale prin padurea incetosata.

Hey!!! In Königsbach ma intalnesc cu Mihai si Sebi care au venit duminica sa ma ajute si sa ma sustina. Ma bucur nespus ca sunt si ei aici si imi creste moralul. De aici ponim printre vii si padure catre KM 128 - Wachtenburg. E dis de dimineata s-a facut lumina de-a binelea. Sus pe culmi e soare, cald si bine iar jos in vai e o ceatra deasa si frig.

In punctul de alimentare imi schimb din nou toata hainele. Imi iau pantalonii scurti si un tricou, schimb ciorapii si papucii. Picioarele sunt cam praf, am o gramada de basici si batataturi pe toate partile, dar nu mai conteaza. E "point of no return", daca ai ajuns pe la km130 si s-a facut din nou zi e clar ca sansele sa termini cursa cresc in mod considerabil.
Undeva pe traseu dupa Bad Dürkheim
Am citit prin multe carti si am auzit in povesti de multe ori ca a doua zi o data cu rasaritul iti revi in mod spectaculos. E chiar asa! daca pe la 4 noaptea imi picau pleoapele de somn si atipeam pe poteca, deodata m-am simtit treaz si creierul a inceput din nou sa functioneze.

Sunt destul de proaspat, ma simt bine cu exceptia talpilor care sunt praf. Viteza lasa de dorit, ne miscam anemic dar inaintam. Trecem de Bad Dürkheim si incepem din nou sa urcam ultimul varf: Peterskopf. Stiu ca astia sunt cam ultimii 500m+ dar sunt ai naibii de grei. Cu greu ajungem pe varf si depasimi armate intregi de drumeti.. E duminica pe la pranz si oamenii ai iesit la plimbare. Dupa varf am un moment bun si incepem din nou sa alergam pe coborare pana intr-o parcare unde ne intalnim din nou cu Fam. Bünger, Mihai si Sebi.

De aici incep calculele. trebuie sa ajungem la final pana la orele 17 si incepe sa fie stramt. La KM 151 - Burg Battenberg ne dam seama ca mai avem vreo 16km si mai sunt 3 ore de asfalt cu mici suisuri si coborasuri. Mancam ceva scurt si pornim mai departe. Toata lumea e optimista, mai putin eu care stiu care e situatia prin papuci. Greu, foarte greu. Ultimii 10 km de asfalt au fost o tortura. Se zice ca cele mai enervante dureri sunt cele de masele si cand te strang pantofii, in cazul meu cand ai basici pe toata talpa.
Ultimii metri impreuna cu Gerhard
Ultimul punct de alimetare e in Laumersheim. Chiar primarul in persoana felicita toti alergatorii care ajung aici, ofera un pahar de vin pentru cei mai viteji. Ii strang si eu mana, mai glumesc un pic cu Mihai, Sebi si Michael si pornim mai departe in transa. Suntem cu un ochi pe ceas de jumatate de zi iar acum la final nu ne mai dezlipim de el. Mai avem vreo 45 de minute pentru ultimii vreo 3km.

KM 168 sunt aproape de final. Soarele ma bate pe ceafa, imi pica ochii in gura de somn si deodata devine clar: o sa reusesc! sunt 100-miler!! Ma simt precum calul cel rapciugos caruia Fat-Frumos ii da o tava de jaratec. Runners high.

La final mai trebuie sa facem o runda in stadionul din sat. O alergam fara pauze, trecem linia de finish si daaaaaa!!! Am reusit. Incredibil. Medalie, imbratisari, o bere cu limonada.
Finisher. Cu Günter Bruhn omul din spatele concursului
Milioane de multumiri la Fam. Bünger, Sebi, Mihai, Lisa care m-au incurajat si insotit pe toata distanta pierzand doua zile pe coclauri. Suna sec dar e chiar asa: fara ei nu cred ca era posibil. O echipa de sustinatori pentru un incepator la o cursa de 100 de mile e esentiala. De asemenea ii multumesc enorm lui Gerhard care m-a tras efectiv dupa el mai ales pe ultimii 20km. Un alergator si om deosebit. De asemenea ii raman indatorat Anastasiei care mi-a sustinut visele astea excentrice si toate weekendurile petrecute prin paduri.

Outro

Asta a fost povestea concursului. Daca mai vreau sa parcurg vreodata 100 de mile? Nu stiu ce sa zic, in urmatorul an definitiv nu. Poate cine stie, imi va veni vreodata chef de o astfel de distanta insa deocamdata sunt potolit pentru multa vreme. In principiu ca sa nu te chinui trebuie sa te antrenezi corespunzator. Antrenamentul pentru 100 de mile e treaba serioasa si iti manaca tot timpul liber. Daca mai alte si alte preucopari, hobby-uri, indeletniciri e destul de complicat.

Deocamdata sunt fericit si oarecum saturat de alergare. Mi-am indeplinit o dorinta la care visam de ani de zile si o sa o las o vreme mai moale. La concursuri de 100km merg cu draga inima. Suna oarecum hilar dar 100km comparativ cu 100mile sunt planete diferite.

V-am tucat! Inchei aici postul meu cu numarul 300 (sic!), deschid o bere si va urez traditionalul: salutare si mult spor(t)!